Dor de iubire!

„Pînă și dorul care mă umple de suferințe și delicii fără nume, devine un chin ucigător și fără leac”

(Ernst Theofor Amadeus Hoffmann)

Doar o singură clipă desparte trecutul și prezentul. Sunt atît de singură  în întuneric, chiar dacă inima mea e plină de lumină și căldură. Sunt veselă și tristă. Reușesc cu greu să mențin echilibrul între aceste două cuvinte de care depinde starea în care mă aflu acum.

Îmi este dor de unele timpuri. Timpuri cînd fericirea mea se afla la cea mai mare înălțime.
Îmi este dor de clipele în care radiam de bucurie. O singură privire era suficient ca să mi se lumineze fața, o singură șoapta plină de caldură ca să-mi dezghețe inima, o singură atingere ca să prind aripi și să mă înalț visătoare la cer.
Mi-a fost mereu alături, însă mai puțin acum... acum cînd încep să înțeleg cît de valoroasă era prezența lui în viața mea.

Viața nu se oprește la prima despărțire de cel care a reușit sa-mi fure inima. A fost și a plecat!
Însă va veni  un alt înger care să-mi  vindece rana din inimă.
Oare vreau cu adevărat asta? Sau să stau să plîng pînă se va reîntoarce?
Am dorința de a uita trecutul?
Nu, nu și iarăși nu!
Trăiec mereu în trecut, fără să visez la un viitor frumos alături de altă persoană. Mereu mi se face dor de clipele rămase în urma noastră. Nu accept realitatea și îl vreau mereu alături pe cel care a făcut tot posibilul pentru a mă răni și a-mi pricinui durere.
Înțeleg foarte bine că fac o mare prostie gîndindu-mă la el, îmi fac rău mie și chiar, și celor din jurul meu.
Dar nu simt și nici nu vreau să simt  cea mai mică dorință de a-l uita. Îl vreau mereu alături pentru a mă încuraja, mințindu-mă că sunt unica care-l poate face fericit ..și eu sa radiez de plăcere auzind aceste cuvînte pline de un dulce amar.

Mă mint pentru cîteva clipe crezînd că se gîndește la mine și că mă vrea aproape, însă peste puțin timp mă trezesc revenind la crunta realitate.
Probabil ar trebui să mă împac cu gîndul că ce a fost nu va mai fi. Nu mai există „noi”, ci doar eu și el. Nimic în viață nu se repetă de două ori.
Și iarași mi se face dor de minciunile care mă îndulceau așa cum o face de obicei  bucata de ciocolată de care nu mă pot lipsi. Minciunile care mi le zicea el facîndu-mă astfel fericită....și atunci zburam, prinedeam aripi și mă înălțam la cer, însă acum, zac prăbușită la pămînt.

Sunt însetată de iubire așa cum pămîntul după secetă este dornic de apă. Continui sa-l iubesc, astfel, prin el, mă iubesc pe mine.